Sâmbătă pașii m-au purtat pe un drum pe care nu-l voii uita niciodată. E drumul vieții mele care m-a dus spre școala dragă.
Zece ani, eu împreună cu sora mea, Natalia, (suntem gemeni) am trecut pe acest drum și am salutat răspicat sătenii așa cum ne-au învățat părinții și așa cum ne aminteau cu regularitate iubiții dascăli.
Sâmbăta trecută s-au împlinit 40 de ani de când am absolvit școala. A fost un extraordinar prilej de a trece în revistă ce am reușit și ce mai trebuie să facem de urgență pentru a rămâne Oameni cu demnitatea neîntinată de cei care ne vor pe alt drum.
În mare, sâmbătă, ne-am pus o întrebare legitimă ce facem mai departe pentru a reda demnitatea profesorilor noștri, a altor pedagogi care au atins vârsta de pensionare, dar muncesc pentru un salariu derizoriu ca să aibă pe ce-și procura medicamente. Decizia univocă a tuturor colegilor mei a fost una absolut legitimă – Trebuie să ne Unim cu frații, pentru a fi în rând cu statele civilizate.
…Emoțiile și amintirile au curs lin, înțelept. Din cei 39 de absolvenți ai școlii medii au fost prezenți 19. Toți ne-am adunat în jurul dirigintelui nostru, Mihail Popa, profesor de matematică. El ne-a povățuit și s-a bucurat când și-a văzut roadele muncii sale.
Oricât ar fi fost de greu și de trist, ne-am amintit de cei trecuți la Domnul. Am rostit cuvinte frumoase, plămădite în suflet și pentru bunelul meu, Grigore Chirinciuc, profesor la clasele primare decedat în 1974, care ne-a învățat a scrie cuvântul ”mama”, ”tata”, ”pâine”, ” pace”.
Am râs de șotiile pe care le-am făcut, am discutat despre satul nostru de la margine de Prut și despre locul lui istoria zbuciumată a statului R.Moldova.
Cineva dintre noi a spus că acum școlile au ajuns să aibă de toți atâția elevi câți absolvenți am fost noi. S-a vorbit despre calitatea cunoștințelor obținute de studenți la instituțiile superioare de învățământ, despre nevoia imperioasă de a pregăti o generație cu studii temeinice, europeane, lucru irealizabil dacă nu ne unim cu frații.
… Revenit acasă, am recapitulat întâlnirea, pe care o vom avea și peste 5, și peste 10 ani. Rândurile noastre se vor rări, fiindcă nimeni nu e veșnic. Nu va dispare, însă, credința că puteam schimba destinul nostru, odată și pentru totdeauna.
Mai mult ca niciodată am simțit prezent acest sentiment în luările de cuvânt ale colegilor mei. A fost o promoție de aur. Dacă din 39 de elevi 19 au avut curajul să vină la cei 40 de ani de la absolvirea școlii, rezultă că nu suntem pierduți. Rezultă că știm de unde ne tragem și unde vrem să ajungem. Profesorii ne-au urat succese și au spus că sunt cu noi. Nimic mai frumos decât această comuniune de suflete care rămân mereu tinere, mereu dornice de libertate, stăpâne pe pământul lor.
Ne stă în putere să schimbăm totul din rădăcină pe acest pământ străbun. S-ar putea să nu mai avem a doua șansă dacă nu ne unim, începând cu o modestă întâlnire cu absolvenții la care timpul se oprește în loc și vorbesc inimile.